Iată omul, care merge pe o cale întunecată,
Unde-i negură şi ceaţă, noaptea fără dimineaţă;
Florile sunt ofilite şi toţi pomii sunt uscaţi,
Căci acolo, nu-i Apă Vie, ca să fie ei udaţi.

Vânt puternic, valuri multe, bat la ușă tot mereu...
Nu sunt păsări ca să cânte, minunile lui Dumnezeu.
Stelele îşi ascund lumina, soarele nu mai răsare,
Chiar şi cerul este negru, luna fără-a ei splendoare.

Un pământ pustiu şi gol, însetat după izvoare,
Este calea cea mai largă, care duce la pierzare,
O prăpastie uriaşă, pe care cazi mereu în jos,
Fără şansă de scăpare, o viaţă fără de rost...

Merge omul obosit, fără viaţă şi apăsat,
O, de ar fi o rază sfântă! Frigul de-ar fi alungat.
O, de-ar fi un pic de apă! Să-mi alin puţin eu, setea,
Şi un colţ de pâine dulce, ca să uit ce e tristeţea.

Dintr-o dată, un fior, îl cuprinde pe deplin...
Apa curge cristalină din acel izvor divin,
Păsările încep să cânte, florile iar înfloresc,
Soarele din nou răsare, chiar şi pomii înfrunzesc.

Vântul se opreşte îndată, marea îşi opreşte valul,
Cerul nu mai este trist, luna îşi pierdu amarul,
Negura dispare toată, şi cu ceaţa împreună,
Pământul dă roduri iar, uitând cea mai grea furtună.

Printre razele de soare, călăreşte un Împărat,
Vine galopând spre omul, ce a rămas tot minunat.
Nu putea să-şi vină în fire, credea că era într-un vis,
Plin de spaimă şi uimire, credea că-i în paradis.

Se opreşte calul îndată, şi o voce blândă îi zice:
"Hai cu Mine în veşnicie, vreau să te salvez amice,
Am străbătut un drum lung, ca să-ţi vin în ajutor,
Te-am iubit şi te iubesc, vreau să vii ca să nu mori.

Eu sunt Alfa şi Omega, Eu sunt cel ce te-am creat!
Hai cu Mine, nu te întoarce, la calea cea de păcat!
Eu dau viaţă şi iertarea, pace, în suflet bucurii,
Chiar de s-ar vărsa oceanul, cu Mine vei birui!

Amin!