IUBIREA,

Am să vorbesc despre iubirea mea,
Căci nu’ndrăznesc despre a ta;
A mea, a fost cândva, înflăcărată,
Ardea în foc, era o nestemată;
O admiram, o mângâiam şi o păstram
Ca nu cumva s-o fure cineva.

Aşa era iubirea mea, nici somn n’avea,
Ci doar cânta de strălucirea Ta.
Eram aşa de sigură de ea
De fapt, să spun mai clar, ce mai simţeam?
Că nimeni nu mi-o poate lua,
Şi sincer, mă obişnuisem cu ea,
Mi se părea că îmi dă drepturi mult prea mari,
Să pot să fac ce vreau cu ea,
S-o dau doar cui voi vrea...
La urmă, aşa ajunsese ea!

Ce crezi, prieten, frate drag,
Te regăseşti pe undeva?
Ai cunoscut iubirea mea?
Poate ai văzut-o pe undeva!
Sau vrei să mi-o’mprumuţi pe-a ta?
Acum cobor în peşteri reci
De-o fi ascunsă acolo, s-o găsesc...
...O strig pe nume... nu răspunde...
Ce jale, ce durere mă pătrunde...

Sunt singură şi nu mai este pace;
Nu mai e linişte, nici cânt, nici şoapte ,
Nici umplere cu Duhul Sfânt...
Se duce totul; se ascunde...
Că am pierdut pe nu ştiu unde,
O inimă primită-n dar,
De la un Samaritean!