DEZNĂDEJDE,

Stau pe nisipuri mişcătoare,
Şi-n fiecare zi mă adâncesc...
Să strig după ajutor, nu e putere,
Căci trupul mi s-a rupt; mă prăpădesc!

Prin multe văi şi lanuri de grâu uscat trecut-am,
Şi frunzele tăioase, semne mi-au lăsat;
Nu e balsam, nu-i alifie, nimic curat
Să lege rănile adânci ce-n urmă au rămas.

Cum să mă-nalţ din starea mea confuză?
Când moartea ca o ceată o văzui
Cum vine, nu întreabă, doar culege,
Ce-a fost cândva un om al nu ştiu cui.

Şi nici o lacrimă nu varsă pentru tine,
Nimic nu-i scapă pentru nimeni;
Nu simte, nu se ceartă, doar te cheamă...
De vrei să pleci sau nu, ei nu îi pasă.

Aşa de rece eşti tu, moarte,
Şi te strecori prin case şi familii-ndurerate,
Te duci la patul liniştit si smulgi
Un suflet, o ultimă bătaie a unui muribund.

Şi te fălesti cu haina mohorâtă,
Şi lasi amprenta-n locul unde-ai fost,
Să ştie orice suflet că ai un rol în lume
De-a termina cu planul pământesc!

Atât de crudă şi urâtă esti tu, moarte!
Şi cum de nu greşeşti nimic în tot ce faci?
A cui putere te conduce-n şoapte ?
Spre cel ce-aşteaptă drumul să-i arăţi!

M-ai întristat cu-atâta nepăsare
Şi de durere, am tăcut...
Când ai trecut pe lânga mine
Fiorii reci de spaimă m-au trecut.

Cu ură am privit atunci spre tine,
În lacrimi, sufletul mi-am rupt
Că ai aşa curaj să iei din oameni
Ce Domnul Creatorul, i-a făcut!

Te voi urî mereu, urâtă moarte,
Deşi o ştiu prea bine de unde vi,
Nu am să tac şi voi striga întruna:
Urâtă esti tu, moarte! În veci te voi urî!
/9/2/2014