Am fost o harfă plângătoare
vrăjită-n faptul unei seri
pe-a' mele strune cântătoare
să plâng a' lumii lungi dureri.

Dar într-o dulce primăvară,
prin luna crinilor culeși,
când pe cărări ningea comoară
de floare albă de cireși,

O Mână s-a atins de strune
și-n pacea liniștii din lunci
un cântec nou a prins să-mi sune
cum nu cântasem până-atunci.

Ce blând m-a legănat întruna
al melodiei sfânt ecou,
când îmi cânta voioasă struna
preafericitul cântec nou.

Din clipa cea de mângâiere
în mai mulți spini am stat apoi,
dar n-am mai plâns de-a mea durere
și nici de-a lumii mici nevoi.

Ci-n bucurie și-n furtună
cu inima și ochii-n Sus
am scos înfiorat din strună
cântări și psalmi
pentru Isus.