A căzut murind o frunză,
cea din urmă
din arin,
plânsul vrând să și-l ascunză
cu o urmă
de suspin.

Eu, privindu-i legănarea
din al serii
rece zbor,
m-a cuprins înfiorarea
și-al durerii
vag fior:

Doamne vine toamna vieții
să m-ascunză
sub mormânt,
cum a dus puterea gheții
biata frunză
la pământ.

Plânsul inimii ce geme
stând de-o parte
mi-l ascult,
ca pe-un glas din altă vreme,
de departe,
de demult.

De-aş fi frunza care zboară,
nu m-ar paşte gând amar,
căci aș ști că-n primăvară
m-aş renaște
frunză, iar...

Însă nu-s și moartea vine,
vlaga-mi toată
jos căzu
și nu-i nimeni lângă mine,
Doamne Tată,
numai Tu.

Din scânteia de iubire
care nu mi-e
stinsă-n piept,
fă să crească-n nemurire
crin cu nume
alb și drept.

Iar când lutu-mi în neștire
o s-aştepte-
al morții ger,
o scânteie de iubire
să mă-ndrepte către cer.

Să mă nasc pe totdeauna
pentru Țara
fără chin,
precum frunza naște-ntruna
primăvara
codrul plin.