Mi-aş fi dorit să fiu din tinerețe,
Un bun exemplu, mărturie vie,
Să nu fii cunoscut mai multe fețe
A vieții-aceste şi la bătrânețe,
Să am traiect curat spre veşnicie.
Mi-aş fi dorit să fiu, căci calea vieții,
Mi-a fost trasată de o mână sfântă,
Dar am ales la fel ca precupeții,
Să-mi negociez chiar anii tinereții
Şi invitație n-am primit la Nuntă.

Aşa trecut-au anii ca şi vântul,
Făcând câte un pas spre înainte,
Când din adânc se scutura pământul
Şi-mi poticnea urcarea şi avântul,
Eu nici atunci n-am luat învățăminte.
Şi uite-aşa ajuns-am la hotarul,
Spre care ne-ndreptăm cu toți la vreme,
Am cunoscut triumful şi calvarul,
Samaritean am fost dar şi tâlharul,
Ce-n fața morții tremură şi geme.

Dar Îndurarea e neschimbătoare!
Când a trasat pe ceruri curcubeul,
A pus în suflet susur de izvoare,
Dorința prin căință, de schimbare,
De s-a-nmuiat sub lacrimi şi ateul.
Şi metaforic, prin poeme, proză,
Descriu o comuniune nou creată,
Ce a produs în om metamorfoză,
Cum s--a-nchegat frumoasa simbioză
Prin Duhul Sfânt, între copil şi Tată.

Am înțeles că drumul către stele,
Înseamnă lacrimi, doruri, renunțare,
O mulțumire sfântă-n toate cele
Şi rugăciuni. Iar gândurile mele,
Să le îndrept mereu, mereu spre Soare.
Să înțeleg că nu-i o întâmplare,
Nici viața mea şi nici a lumii-aceste,
Că undeva, o Forță Creatoare,
Mai prelucrează încă şi că doare,
Orice-ncercare de-a urca spre creste.

Şi-am revăzut revoltele-mi perene,
Ce an de an se înnoiau, ca ştirul,
Lacrimi amare se adună-n gene,
Am fost un laş cuprins de rău şi lene,
Aş merita răsplată chiar martiriul.
Dar un martir nu-şi leapădă credința,
Cum eu făcut-am vrând, sau fără voie,
Nu am ştiut ce-nseamnă biruința,
Căci n-am ales Cuvântul ci ştiința
Şi n-am crezut c-a existat un Noe.

Acum prin legământ, credincioşie,
Prin Duhul Sfânt inoculat, simt cerul,
Am renunțat la eu, idolatrie
Şi dau mărire Celui ce-o să vie,
Celui ce-a-nvins pe cruce, efemerul.
Rămas-a în clepsidră două fire,
Anii-s puțini, dar Harul este încă,
Aş vrea să îți vorbesc despre iubire,
Să te gândeşti şi tu la nemurire
Şi să-ți aşezi picioarele pe Stâncă.

Nu e târziu să te întorci la vatră!
De-ai număra secundele ce pleacă,
N-ai mai avea o inimă de piatră,
N-ai mai fugi de "câinii" care latră,
Chemarea zării n-ai lăsa să treacă.
Măcar acum în ceasul de pe urmă,
Mă curățeşte Doamne în cuptoare,
Să nu mă laşi să mă despart de turmă
Şi atributul rău în mine curmă,
Demn ca să fiu în ziua de-nălțare!

08/11/14, Barcelona- Lucica Boltasu