Toamna sufletului meu

Pe ulițe, mai bocește încă toamna
Cu fața-i gălbejită ca de ceară,
Eu mă sufoc în ceața plumburie
Și-ntr-un noiembrie, ce-i gata să dispară.

A morții serenadă se aude
În valea unde, papura e deasă,
Îmi văd trei fire de argint în tâmplă
Și un Hristos ce mă așteaptă-acasă.

Otrava brumei își lasă-n urmă morții
Ca într-un vers citit la repezeală,
Cad rime lungi, cad patimi pe hârtie,
Un strop de-argint, și unul de cerneală.

Râvnesc desișuri după blânda vară
Ne plângem toamnele golașe-n ram,
În orice rău aud sentința morții
Și în păcat cum reînvie-Adam.

Lucesc scântei pe cerul fără umbră
La orice colț, pândește ochiul nopții,
Se las conduse suflete pribege
De un Hristos sau de mânia sorții…

Rănite cad petale câte una
Din adâncimi vin negurile, iar,
În ochii mei îmi văd nemernicia
Unui trecut ce seamănă-calvar.

La căpătâiul meu răsare-o rază
Și o privesc cum blândă ea se trece,
Afară pier petale câte una
Îmbrățișând pe veci, pământul rece.

Privesc o stea și-n ea îmi văd Hristosul
Rămân plângând în graiul meu tăcut,
Azi nu mă plâng de câte eu făcut-am
Mă dojenesc întruna de câte n-am făcut.

Viorel Balcan 12 noiembrie 2014