Ce nu-s oare-un pic de-opaiț
Cu un zbucium scurt în noapte
Dând din trupu-mi în odaie
Luminare fără șoapte?

De ce n-aș fi o zvâcnire
Liliacul ce-o răsare
C-un moment de alicire
Dispărând în înserare

Ori o linie doar dreaptă
Ce o scrie meteorul
Când căderea își îndreaptă
Unde nu mai este zborul?

Sau o clipă doar în clipă
Prăbușită-n întuneric
Ca o zbatere de-aripă
Și apoi numai tăcere?

Însă ard în Tine, Doamne,
Și mă chinui ani de-a rândul
Să termin un vers prin oameni
Începându-i iar colindul.

Mă dor dreptele căzânde,
Rup prin sufletul meu stele
Care-n clipele plăpânde
Îmi ucid visele mele.

Dar din nou mă scoli din humă
Și-mi ștergi inima de lacrimi
Parcă soarta mi-ar fi glumă
Într-o tremurare-a macrii.

Când o aripă-ntreruptă
M-aș întinde spre repaos
Mă înalți din nou în luptă
Prefăcându-mă în naos.

Țip cu glasul meu de viață,
Însă Tu cu bucurie
Strigi: „Mai vine-o dimineață
Și așa - o veșnicie!!!”