Toamna-și scutură afișe
Rămânând tot mai pustie
Doar mai toarnă pe costișe
O baladă arămie.

Își ridică-n sus copacii
Brațele în rugăciune
Cerând liniște și pace
Necrezând însă-n minune.

Căci aud din depărtare
Un galop nomad aduce
Armăsarii de ninsoare
Și pe-ascuns fac semnul crucii.

Pregătindu-se de luptă
Să oprească dârz în trunchiuri
Zarea-n ordii întreruptă
Și cu friguri în mănunchiuri.

Când vor fi prinși în cătușe
De arginți și de cristale
Ei în lacrimi de scorușe
Se vor picura cu jale.

Unii vor cădea, s-or frânge
În imperiul de gheață,
Dar cât sângele e sânge
Se vor avânta spre viață.

Înhățați, închiși în cruguri
De furtuni, geruri și stele
Vor striga cu noii muguri
Printre vremurile grele.

Sub povara de odăjdii
Ce boieri i-or face parcă
Firicelele Nădejdii
Cu robia nu-i împacă.

Și s-or răscula odată
Cu avântul și cu dorul
De-a cădea sclavia toată
Și-a-nflori zvelt Mărțișorul...

Dar acum toamna întreagă
Îngrozită e de harță,
Iară arborii se roagă
Și în măduvă, și-n scoarță.