pedanții muritori
păstrează ritmul morții;
o inimă pulsează un sânge-ntunecat,
e-o țară, un popor
sau poate-n fața porții
e umbra tot mai mică
a celui ce-a plecat.
se zbate umanismul
în focul zbuciumării
ca viermele mătăsii de sine sugrumat;
catargul este spart
iar spuma-nvolburării
ne spulberă nisipul
a tot ce-aici am realizat.
cu ultima putere
pe-o rână prăbușit,
din hăul care însuși cu toții l-am săpat
citim în slova viieții
cu suflet mistuit;
privim târziu spre cer
dar iată, tot blestemul s-a rupt și am scăpat.
scrisă la data de 17 decembrie 2014.