Te voi iubi mereu

Chiar de nu pot să-ți scriu adesea
Cu lancea mea cu vârf de fier,
Tu-mi recitești din nou versetul
Ce nu l-am scris nici azi, nici ieri.

Îmi este gândul plin de râvnă
Și mâna mea, un biet olog;
Din tot ce simt și văd adesea
Încerc să scriu un monolog.

Și nu mă-arunc cu rea voință
În calea nopților ce-s reci,
Căci ele vin și fug de mine
Cu aripi lungi de lilieci.

Gonind pe veștede coline
Și chiar de simt că-n două-s frânt,
În piept îmi trag adânca răsuflare
Și-o vorbă schimb cu fratele: Pământ !

Rănit de lume, ce-mi străpunse coasta
Am fost și mort în lunga mea visare,
Și ca un mut ce își vorbește-n minte
Eu Ți-am ceru de-atâtea ori: Iertare !

Și chiar de-aș fi o toacă răgușită
Cu glasul ei de jale mormântală,
M-oi prinde-n horă, hora mântuirii,
Spre-albastru cer, mă-arunc să dau năvală.

Cad fulgi de nea, divine lacrimi albe
Cad nopțile bătrâne ce-adorm pe heleșteu,
Ca-n ziua cununiei, voi plânge și voi râde
Cu dragoste-Ţi voi scrie: Te voi iubi mereu !

Viorel Balcan, 18 decembrie 2014