Se auzeau scrâșnind doar pașii
Rupând argintul de zăpadă,
Iar printre crengile golașe
Puful astral cădea grămadă.

Și era liniște și pace,
Tăcere beznelor supusă
Cu o credință-n carapace
Sălășuită și ascunsă.

Cu-mpotrivire înspre friguri
Ființa ce mi-o-ncătușează
Înțelegându-mă prin singuri
Cu-o lumânare-n loc de rază.

Cu vise fragede și hâtre
Un trecător prin viața mută,
Deschizător de alte pârtii
Pe Calea Robilor căzută.

Doar că răspunsul la visare
Erau sub stelele străine
Un întuneric fără zare
Și-o viețuire fără bine.

Strângeam registre de cadastre
Mai lângă piept, mai după mână
Când inima nopților noastre
O prinse Pruncul de Lumină.

De-o prefăcu în rugăciune
Înspre Iubire avântată
De la măreața-nțelepciune
Ce știe bine lumea toată.

Am râs atunci ca clopoțelul
Printre bătăile în toacă
Și mi-am găsit deodată țelul
Cu libertatea ce se-mpacă.

Pășesc acum pe-o cale vie
Din interesul de merinde
Și noua mea copilărie
Colindă lumea s-o colinde.