Să plâng aş vrea să pot mereu,
să mă audă Dumnezeu,
că făr' de plâns e gol în mine,
şi-un alt plâns mai urât îmi vine.

Când plâng de dorul dup-a Sa iubire,
să mă îmbăt aş vrea de fericire,
s-alerg de aş putea mai tare,
aş tot urca pe-a Sa carare.

Ce nebunie sfântă mă-ndulceşte,
nu poate fii-nţeleasa neduhovniceşte.
Aş vrea s-o strig în gura mare
şi tot aşa până la ultima suflare.