Din humă, ghiocel plăpând,
Când frunze moarte te apasă,
Răsari o floare luminând
În haina albă de mireasă.

Ești firav, dar biruitor,
Din jugul lespezii de gheață
Deschizi cărarea florilor,
Simbolul pasului spre viață.

Duci a străbunilor culoare
Și mana cerului în sevă,
Tu clinchețești o taină mare,
Ca o neamăgită Evă.

Din coasta ta noi generații
Vestesc în roată, primăveri,
Viu, stăruind în abnegații,
Te dăruiești, nimic nu ceri.

Ți-ai dus poverile-n răbdare,
Zăpezi în lacrimi te-au scăldat,
Te mângâie priviri din Soare,
Ești solul binecuvântat.

Îngâni izvoarele în susur
Și aduni raze în petale,
Deschizi ochi adormiți, de mugur,
Cu strălucirea feței tale.

În rugi ții capul aplecat,
Îți picuri roua la picioare,
Dar brațul sus stă necurmat,
Învață înspre Cer să zboare.

A primăverii avangardă,
Presari din albul pur, culori,
În urmă-ți roșu-n maci să ardă,
Să-nvie crini mirositori.

În floarea-ți castă-mi leagăn dorul,
Ca roua ei fața să-mi spele,
În rugi îmi chem Mântuitorul
În vadul lacrimilor grele.

Un viu mesaj duci în misive,
Mă chemi la pocăință sfântă,
Ca-n vremi apuse pe Ninive,
Să-mi pregătesc haina de nuntă.

Semenii tăi albesc poiene,
Sădesc în inimi bucuria.
Spre fericirile eterne
Ne poartă-n dor curat Mesia.

Din turma albă, un buchețel
După inima Ta, Stăpâne
Ți-aș da cu drag, să spună el
Suntem biruitori prin Tine.

Amin!