Lumea asta înfumurată

Lumea asta înfumurată
Îmi împodobește zechea
Din spinarea înfrigurată
De parc-o atinso strechea:

Parcă-mi gâdilă urechea
O „cântare” înghețată
Pe-un perete din străvechea
„Catedrală” întunecată...

Parcă mi-am găsit perechea
Ce n-am vrut-o niciodată
Și trăiesc parcă-n povestea
Dintr-o carte adevărată,

Când deodată-mi vine vestea,
Ca un șuier de săgeată,
„Sentimente de acestea
Ai trăit tu și-altădată”...

Parcă-am inimă străină
Și-a mea bate-n altă parte,
Parcă șoapta mea-i haină
Și de gură-mi se desparte

Fără a vrea să se mai țină
Printre buzele-mi uscate.
Parcă-am mintea-n paragină
Și cu facultăți aparte

Care țipă să mai vină
Tot ce cugetu-îndeparte,
Parcă nu mai am lumină
Nici când noaptea e departe...

Parcă toate le-așez bine
Însă nu se potrivesc,
Parcă, nu știu ce-i cu mine,
Nici nu pot să-mi amintesc

Dacă au fost valuri mai line,
Sau de când mă prăpădesc
Și nici valului ce vine
Nu pot să mă împotrivesc...

Parcă totu`-mi se cuvine
Dar nimic nu stăpânesc,
Parcă începe să mă aline
Gândul rău ca cel ceresc,

Parcă în ape cristaline
Când adorm mă adâncesc,
Dar atunci când dorm mai bine
Prin furtună grea vâslesc...

Parcă nu știu ce-i cu mine
Sunt nebun, îmbătrânesc,
Sau cu niște antonime
De-ale vieții mă căznesc,

Nu le las să se comprime,
Duhul de ele-mi păzesc...
Când mă-atacă cu asprime
Parcă nu mai biruiesc...

Dar cu-a cerului arzime
Duhu-o să-mi împodobesc
Și de visele anonime
Scap curând că mă „trezesc”....

03/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)