Din adânc de vreme uitată

Din adânc de vreme uitată,
Plânge cugetul pe-o strună
De-amintire înverșunată,
Neînțeleptului să-i spună
Că ce-a fost, n-a fost odată,
În trecut uitat să apună...

Este, cu ce-a fost, deodată,
Se împletesc ca o cunună,
Zis cu fapt și fapt cu faptă
Și împletite împreună,
Toate-n partea ceialaltă
De „clepsidră” se adună,

Unde „pleava” cea spurcată
Și-a firii floare nebună
În foc va fi aruncată
Căci n-a vrut să se supună
Când de Duhu-a fost chemată
Să aducă roadă bună.

08/01/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)