Când o furtună zbate-n mine
Ca apa între-nguste maluri
Împrăștiate brigantine
Își pierd direcția prin valuri.

Doar le privesc pierdut și-n jale
Dezlănțuirea cum le sparge
Și ferfeniță sunt petale
De pe-nălțarea de catarge.

Iar ele răstignite toate
Pe-a uraganului urgie
Nu înțeleg că-n libertate
Mai poate plânge o robie.

Nepricepând în care lume
Au nimerit de la Iubire
Mușcate-n colți haini de spume
Cu ură și cu îndârjire.

Cum viața ar putea să aibă
În primăvară așa față
Când ele cugetară-n grabă
Că va fi numai dimineață.

Eu strig atunci cu disperare:
”Isuse, șterge-mă de frică
Că în această spulberare
Nu pot să înțeleg nimică.

Mă doare orice rădăcină
Și mă sufocă-adânci ecouri...”
„Să fie-a spus Isus - Lumină!”
Și Soarele a rupt din nouri.

Iar marea parcă rușinată
Talazuri și le-a tras de mână
Și zâmbetul sfios de fată
Îl înflori ca să rămână.

Corăbioarelor boțite
Încă nu le venea să creadă
Cu tachelajele-ncâlcite
Că smulse sunt din debandadă.

Mi-i incomod că le purtasem
Prin vijeliile urlânde,
Dar nu prin zile luminoase
Cu melodii dalbe și blânde.

„Făgăduiesc - voi ține-n mine
Doar avântări spre zări și stele!”
Iar brigantine, brigantine
Zâmbiră-n zdrențele de vele...