Copiii vieţii... Cine i-a numit?
Ce nume preamărite a inventat!
„Splendoare" spun şi-n faţă s-a ivit
O preafrumoasă fiică de împărat.

E „Graţia" ca o floare arcuită,
Plăpândă în haina ei de catifea
Din simţăminte şi trăiri croită!
Cu câtă graţie se mişcă în ea!

Când „Frumuseţea" tainic se iveşte
Nu-i ochi să nu rămână înmărmurit
De trăsătura care-n ea trăieşte
Şi chipul ce-n splendoare îi învelit.

Distinsa, armonioasa arătare
Care pluteşte ca pe un vis uşor
Nu are nume veşnic, ci răsare
Ca un curcubeu slăvit, multicolor,

Când norii şi furtuna îndepărtată
De ploaie picuri mari au scuturat,
Căci „Armoniei" viaţa îi este toată
Un joc de lumini vii, înmănuncheat.

Corola de minuni nu s-a văzut
De când aprinsa „Strălucire" în noapte
Cu stelele ei toate a încăput,
Dar se ridică acum senină în şoapte

Să împodobească cerul cu lumină
Şi-n razele-i nespus de colorate
Să afle „Dorul" ascuns şi viu pricină
Privirile aprinse să-şi arate.

„Cuvântul" lângă el a şi venit,
Căci frate bun de la început i-a fost.
Curat e acum şi sfânt, căci a dorit
În simplitate să îşi afle rost.

Lipseşte setea tuturor de viaţă?
O Împărăteasă cum n-a existat
Păşeşte în strălucire, căci în faţă
Copiii ei cu drag s-au adunat.

Se regăsesc cu toţi timizi în ea,
Dar ochii lor aprinşi de adorare
Nu pot privi spre această mare stea
Ce în splendoare de nespus apare.

Splendoarea! Cât de mică s-a văzut,
Căci Viaţa încă nu s-a arătat
În toată măreţia ce-a avut,
Şi nimeni încă nu o-a observat.

Se opresc tăcute stelele să vadă
Şi-n ochii lor doar lacrimi se ivesc,
Căci gata sunt din cer de sus să cadă
De umilinţă, căci nu strălucesc!

Le văd acum privirile mirate
Ale unei fiice ce nu s-a arătat,
Căci a rămas tăcută, mai în spate.
E „Simplitatea", fiică de împărat.

Păşeşte în văzul lor cu umilinţă.
Se aseamănă mai mult cu mama ei
Ca toate stelele ce-n biruinţă
Privirea-ţi iau, dacă să le admiri vrei.

Dar ea, Împărăteasa cea slăvită,
Ce paşii ascultă, urme în depărtare
Aşteaptă să se arate, că absolvită
Nu poate fi decât de-o arătare.

Distins şi nevăzut, nealertat
De acel sobor de feţe împărăteşti,
Se apleacă peste un sâmbure ce-a stat
Rotund, tăcut şi dornic să-l priveşti.

Un bob de lacrimă e-n palma Lui!
Sub talpa lui semeaţă s-a aşezat
Ca să-l strivească atunci când faţa Lui
Şi ochii înspre cer şi-ar fi înălţat.

Privi în jos, nu în sus cu biruinţă
Şi talpa peste bob nu şi-a aşezat.
L-a prins în mână cu-a Sa iscusinţă
Şi-n palam Lui, sfios, l-a îmbrăcat.

Din el splendorile acelea au ieşit,
Şi o paranteză în timp a făcut
Acel ce-n grabă mare a venit
Copiii vieţii să îi fi văzut.

E Împăratul slavei strălucit!
Cad seceraţi genunchii în faţa Lui,
Căci prea multă lumină s-a ivit
Şi nu-s în stare ochii nimănui

Mirajul ochilor săi fermecaţi
Să îl privească. Incandescenţa mare
Îi îngenunchează, şi toţi seceraţi
Se prăbuşesc de pe a lor picioare.

Aleargă paşii Vieţii să-i găsească!
De sub o pleoapă strălucind zâmbesc
Acei doi ochi ce pot să Îl privească
Şi-n faţa slavei nu se prăbuşesc.

E Viaţa vrednică să-L întâlnească!
De mână prinşi, privirile-şi unesc
Şi unu-n altu' încep să se adâncească,
Îmbrăţişându-şi ochii ce zâmbesc!