Ce limpezi ochii mei privesc
Lumina ce-n gând s-a arătat!
Spre cer luminând mă pornesc,
Să aflu pe-al vieţii Împărat.

La poarta veşniciei Sale
Nu mă aplec ca un călător
Străin şi istovit de cale,
Ci strig arzând şuierător:

Tu, Doamne, al vieţii Împărat,
În ce Îţi este trăinicia?
În ce puterea Ţi-ai aflat,
Şi-n ce-i zidită veşnicia?

Se pleacă ochii-Ţi agitaţi
Că un gând trist au întâlnit?
Ori se aprind, ca-n ceilalţi
Uimirea să se fi stârnit,

Că nu-n cuvinte de încântare
Viaţa Ta ascunsă a stat,
Ci-n inima ce-n adorare
Totu-a zidit şi a creat?

Mi-ascunzi în ochii-Ţi veşnicia?
Eu i-am văzut neîncetat
Când în lacrimi a curs simbria
Pe care-n viaţă 'Ţi o-am dat.

Mă sperie acuma un gând?
Nici chiar un suflu n-am suflat
Ca să atest în vreun cuvânt
Că adevăru-am aşteptat

Şi la dreptate m-am gândit.
Sunt ele ţinta mea în viaţă
Şi un alt gând n-am zămislit
Pe care să Ţi-l spun în faţă.

Dar poarta veşniciei Tale
Nu s-a deschis în dreptul meu
Şi m-am trezit umblând pe cale
Singură, fără Dumnezeu,

Dar aşteptând necontenit
Doar adevărul şi dreptatea,
Căci altceva ce-aş fi dorit
Să-şi afle în viaţă însemnătatea?

Sunt ele obligaţia Ta!
Scuze n-ai ca să fi gândit
Că-n faţa Ta drept nu va sta
Chiar şi-un călător obosit,

Căci trebuie să le împlineşti!
Pe mulţi spre ceruri i-au purtat,
Dar singur responsabil eşti
Valoarea să le fi arătat.