Mă simt înfrântă și-ntristată,
Dar inima mi-e mângâiată.
Cuvântul Tău mă ține-n viață,
Când ochii mei nu văd de ceață.
În mine două lumi se luptă Tată,
A Ta creație să fie, pe veci, răscumpărată!
În inimă și-n minte frământă o-ntrebare
Și-uitându-mă în jur, ea crește nu dispare.
De ce să nu-nțelegem, de ce să nu trăim,
De ce pierd adevărul, în loc să îl conțin,
De ce Cel ce mă umple n-o face dintr-odată,
De ce să pierd vreun strop, când eu sunt însetată?
În mijlocul meu e o sămânță ce crește și se-nalță,
Nu e nimic din moarte, ci e un pom de viață.
În el nu-i plâns, nici strigăt, nici durere,
Prin rodul lui aduce zâmbet, pace, mângâiere.
Belșugul Tău întrece orice lipsă am gustat vreodată,
Ai pus în mine foamea să pot fi săturată!
Și dacă-mi deschizi ochii, de ce nu aș vedea?
Și dacă-mi cureți inima, să nu iubesc cu ea?
Să nu-nvăț de la Tine când mă ierți pe deplin
Să fac la fel cu cei ce-n neiertare-i țin?
Învață-ne, războiul ce se dă în noi, în fiecare,
Să nu ne țină-n nepăsare, să ne purtăm unii pe alții cu drag și acceptare.
Sunt martor de onoare la tot ceea ce faci,
Văd frumusețea Ta cu care, pe toate le îmbraci.
Nu uiți să pui în drumul nostru ceva ce Te conține,
Ca inimile noastre, văzând, s-ajungă pline.
În graba noastră Tată, Tu nu duci lipsă de răbdare,
Și când ne-ajunge umbra, lumina Ta răsare.
N-ai creat omul să-Ți fie-un slujitor,
Ci l-ai făcut prin Tine în veci biruitor.
Moștenitor al bogățiilor ce nu pot fi cumpărate
Și nici în viața asta vreodată meritate.
Tu ne faci fii și fiice nu printr-un sceptru al puterii
Ci când ne pui prin har pe umeri o haină a iertării.
Nu juguri, temeri, boli și neputințe,
Ci pentru noi ai pregătit nespuse biruințe.
Înțelepciunea Ta nu stă în gânduri prea înalte,
În lucruri neînțelese și drumuri încurcate,
Ci stă în Dragostea ce Se coboară pentru noi din cer,
Să afle astăzi omul ca-Ți pasă doar de el!
Amin, multe binecuvantari si dumneavoastra!