Din trecuturile „nopții”
Care nu vrea să abdice,
Toate valurile morții
Parcă încep să se ridice;

Val de molii și rugină
Se răsfață acum din larg
Și izbește în lumină
Noi nădejdi care se sparg...

Mai întunecă pământul
Stolul goanei după vânt
Dar se lămurește argintul
Și-aurul prin Duhul Sfânt.

Dureri mari cu-ale lor trene
Șterg al inimii pe jos...
Numai Slovele Eterne
Trag să fie de folos...

Ziua mare, în amiază
A nopții cernere-a început
Și văzduhul burnițează
Un chin nou, neprevăzut...

Suflete-n declin spre vamă
Încărcate-s să plătească
Drumul cu argint și-aramă
Fără-a ști ce-o să pățească,

Se înghesuie ușor
Înapoi, căci înainte
Dârdâie zângănitor
Focul care-apoi le înghite...

O, tu care-ți sorbi amarul
Din rutinele firești
Vei învinge oare valul
În care viața-ți risipești,

Vei vedea oare Limanul
Marilor Minuni Cerești
Dacă nu-ți sunt idealul,
Și tot nu te pocăiești?!

Te apleci cu moartea-n sân
Sub poveri umilitoare;
Lemne, paie, trestie, fân
Și nădejdi înșelătoare,

Când, chiar clipa următoare
Poate fi neașteptata
Eternică evadare
Pentru care nu ești gata!

12/02/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)