Pământul e-mpânzit cu suferință
și oamenii în ea sunt întocmiți,
dar cei ce-ajung să umble prin credință
de-acest firesc amar sunt izbăviți.

Și, fericiți, cum nu se poate spune,
ei, posesorii aurului sfânt,
călătoresc în liniște prin lume,
trăind în ceruri, chiar de pe pământ.

Neobservați, smeriți cu-acest tezaur,
ei trec prin viață-atâta de ușor... !
Și totuși, unii, mai bogați în aur,
sunt puși în foc s-arate darul lor.

Aceasta este calea suferinței -
A suferinței celui credincios.
Dar totuși, după legile credinței,
acesta-i darul cel mai prețios.

E greu să fii chemat, cu propriul sânge
credința-n Dumnezeu a o semna.
Dar ce onoare-atuncea când un înger
va coborî, putere ca să-ți dea... !

Cei ce te prigonesc nu văd minunea.
Cu furie în tine ei lovesc.
Dar Dumnezeu îți urcă slăbiciunea
în carul de victorie, ceresc.

Ciocane bat, jignirile răsună.
Dar în urechea ta sunt simfonii...
Și coruri triumfale împreună,
te poartă-n pragul sfintei veșnicii.

Tu plângi... dar nu de mila cărnii tale,
ci de a lor, cu sufletu-n obezi,
că nu li-i dat s-audă osanale,
că nu vor să te lase să-i salvezi...

Și totuși... când ogorul se stropește
cu lacrimi și cu sânge și suspin,
într-un târziu ajunge de rodește
și Domnul biruiește-atunci deplin.

Căci bobul semănat spre putrezire,
va învia-ntr-o zi, când nu gândești
și multă roadă, de neputrezire
va strânge în hambarele cerești.