Din depărtări, plutind pe vise-nlăcrimate,
Pe căi bătătorite de dor de străbun plai,
Cât nisipul mării, harnicele noastre
Rândunici, se-ntorc spre crângul florilor de mai.

Mărșăluiesc iubiri și doruri în aorte,
Inima le mână spre cuiburi părăsite,
Nu se pierd în raiuri nici în castele moarte,
În ademenirea morganelor ursite.

Sub palme-streașină, le-așteaptă cuiburi triste,
Ruine care plâng cu boabe mici de lut,
Sunt, încă, temelii care să mai reziste
Când viscolirea iernii și gerul le-a bătut.

A înverzit tăpșanul, cerul s-a-nseninat,
Se-ntorc să reclădească ziduri dărâmate,
Trăgănând suspinul pe un ram însângerat,
Le-nsuflețește dorul spre scumpa cetate.

Deasupra mărilor duc salbe de lumină,
Pe piepturile pline de sincere iubiri,
Pe fracul de saten, azurul se anină
Și aurul din soare, pe noi îmbobociri.

S-au dus purtând pe aripi miresme de gutui,
Acum, când se întorc, le mai păstrează încă,
Amintiri de acasă, în țara nimănui,
În întristare, într-o durere-adâncă.

S-aducă Dumnezeu o primăvară-n care
Se vor întoarce iar în țară, peregrinii,
Sub brazde aburinde, pe-ntinse ogoare
Să semănăm Sămânța, să stârpim toți spinii.

Da, Împăratului Îi place doleanța
De-a ridica acele ziduri dărâmate,
Va binecuvânta, ne va-ntări speranța,
Ne va purta pașii spre veșnica Cetate.

Cu dor și noi ne-ntoarcem, Țara ne așteaptă,
Lăudând pe Domnul găsi-vom desfătare
Și vom purta cununi cu Dragostea din faptă,
Strălucind în Raza veșnicului Soare.

Chiar dacă dăm tributul forfecând văzduhul,
O Țintă-avem în față, rupem bariere,
Dragostea e Puterea, G.P.S. ne-e Duhul,
Mergem spre Canaanul cu lapte și miere.

Amin!