Vântu-mi dă în ochi cristale
De olmazuri și de gheață
Fără nici un pic de jale
Ca să-mi las calea din Viață.

Mă înclin înspre durere,
Mă închin în umilință
Căci să merg nu am putere,
Să mă-ndrept nu am putință.

Poate, poate o să treacă,
Poate, poate se va stinge
Și se zbate un mesteacăn
Ca un pește în cârlige.

Își tot varsă iar amarul
Printre coamele de vânturi...
Neclintit e doar stejarul
În arame și arginturi.

Mi-l aleg să-mi fie preot,
Sacerdotul iernii mele
Să mă mângâie de greul
Căzător din dalbe stele.

Să m-ascund după tulpină
Rămânând în rugăminte
Fie fără de lumină,
Fie fără de cuvinte.

Doar așa pierzând avântul
Îmi las crezul și privirea -
Principalul numai vântul
Să nu-mi biciuiască firea!