Mintea să nu stea degeaba

Când mergeam pe la bunica
Nu-mi plăcea să fac nimica
Mă jucam doar prin grădină.
Ea tăiase o găină.

Cât stătusem eu la joacă
Ea făcuse, ca să-mi placă,
Supă bună şi gustoasă
Şi m-a invitat la masă.

Am ieşit apoi pe stradă
Căci dorise să mă vadă
O prietenă mai veche.
Ea era fără pereche!

Ştia jocuri, o mulţime
Şi mă-nvăţa şi pe mine.
Întreaga după amiază
Am sărit ca o sfârlează.

În acest timp, bunicuţa
Aranjase grădiniţa.
O săpase, o udase,
C-avea multe flori frumoase.

Seara, când veni acasă,
Bunica sta pe terasă
Însă nu stătea-n visare!
Pe genunchi, o carte mare,

Lucioasă şi cartonată
Sta deschisă. Eu, mirată,
O întrebai ce citeşte?
Este cumva vreo poveste?

Asta e o carte vie,
A lui Dumnezeu solie
În care El ne învaţă
Să trecem frumos prin viaţă.

Şi uite aici ce scrie:
“Mâna harnică să-ţi fie!
Ce poate mâna să facă,
Fă azi, cu puterea toată!

Dar nu-i vorba doar de mână,
Căci ea lucrează-mpreună
Şi cu mintea ta, pe care
Să n-o laşi în nelucrare!

Chiar dacă îţi termini treaba,
Mintea să nu stea degeaba!”
Atunci mi-aminti, deodată,
Că tema-i neterminată

Şi m-am dus în graba mare
S-o termin pân’ la culcare.
De-atunci, hotărâi în mine
Să fac şi eu ce e bine.

Să lucreze împreună
Cu bunica şi-a mea mână!
Să n-o las să lenevească,
Nici mintea să lâncezească.

Voi aţi învăţat ceva,
Din toată povestea mea?