Mă-ntreb: O, Doamne, câţi au mai rămas
Dintre acei ce nu privesc la ceas?
E noapte şi veghez în turnul sfânt,
E noapte, meditez la-l Tău Cuvânt.

Ridică Tată, slujitori reali
Ridică-i Doamne, în Cuvânt fă-i tari.
Mi-e dor de ucenici miloşi,
Cum sunt de dragul Tău mereu zeloşi.

Mă-ntreb câţi ştiu ce-i sacrificiul
Când obosit-au ei 'n-al lor serviciu?
Mă-nchin şi-Ţi cer cu reverenţă sfântă
S-aduci pe-acei ce bucuroşi Îţi cântă.

Trezeşte Tată, fiii Tăi regali,
Adu-le aminte dragostea pentru tâlhari,
De văduve, orfani, săraci,
Căci pentru aceştia Doamne, Tu nu taci.

Mă uit la cei ce dau doar cu măsură,
Şi la creştini ce slava Ta o fură.
La cei ce mâna o au scurtă,
Şi eul, firea şi-o încântă.

Deschide ochii celor mulţi
Ce au "zgârcenie" scris pe frunţi.
Nu ştiu că tot ce au e-al Tău,
Ei ţin ce-i bun şi dau ce-i rău.

Cât de uşor rostim "iubire",
Şi cât de des umblăm conduşi de fire.
Cât de uşor vorbim al Său Cuvânt,
Şi-apoi ne clătinăm la primul vânt.

Cât de uşor vorbim "credinţă",
Şi cât de rar cunoaştem biruinţă.
Cât de uşor ne rupem în bucăţi,
Şi-apoi cântăm "O, Tată ştim că poţi!"

Ne sfâşiem şi aruncăm noroi,
Dar Domnul ne-a trimis în doi.
Dispreţuim şi râdem urâcios,
De cei ce nu trăiesc frumos.

Zdrobeşte-ne şi râsul nesimţit
Ce în batjocuri ne-a ademenit.
Şi frânge ce mai e de frânt,
Formează-n noi al Tău chip sfânt.

Mă-ntreb din nou câţi au rămas
Veghind, şi treji în cruntul ceas?
Mi-e dor de-acei înmiresmaţi,
În dragoste îmbălsămaţi.

Acei iubiţi ai Tatălui din cer
Ce voia-I fac şi mânuiesc toiag de fier.
Acei iubiţi ai Tatălui Preasfânt,
Ce zilnic mai adânc pătrund.

În dragoste şi dăruire,
Căci Dragostea e NEMURIRE.