Într-adevăr, mama m-a născut ușor, într-o jumătate de oră, și a fost dezamăgită....că nu eram băiat. Când aveam 11 ani și s-a pus problema în familie să meargă să muncească, pentru doi an în Libia (cu contract de asistentă medicală), tatăl meu și sora mea erau încântați, căci aveau să primească bijuterii de aur, blugi, casetofoane, etc. Dar eu le-am spus că „Eu am nevoie de mămică, nu de aur!” și nu voiam s-o las să plece. Când s-a întors mămica din Libia, aveam 13 ani și aproape nu m-a recunoscut, atât eram de schimbată, fizic și psihic, dar dânsa ce aștepta? Nu o văzusem decât o dată în doi ani, când venise în țară, în timp ce tatăl meu și sora mea mai mare o vizitaseră la șase luni. Dincolo de dezamăgirea că nu văzusem Libia, (mă vaccinaseră inutil și periculos antivariolic), era dorul de mama mea, pe care n-o putea înlocui mamaia, mutată la noi în acea perioadă. Ceaușescu se temea grozav...să nu fugim din „raiul comunist” dacă eram tuspatru, de aceea nu am putut s-o vizitez în Libia. Îi scrisesem și o poezie mamei în acea perioadă (i-o trimisesem într-o scrisoare), ceva inspirat de „Mama” lui G. Coșbuc. Deoarece am trecut prin această experiență, sunt capabilă să-i înțeleg pe copiii din vremea grea ce o trăim, cu mame care lucrează prin Europa. Unii s-au și sinucis..