Se-ntâmplă, des, în viața zbuciumată
Când ai greșit prin propria voință,
Să vrei s-alungi duhul de umilință
Și să pretinzi că inima-i curată.

Tu vrei s-ascunzi păcatul ce te-njugă,
Și de rușine lupţi să nu fii prins...
Chiar dacă ciuma morții te-a atins,
De lângă adevăr, o iei la fugă!

Și inventezi povești și basme-ntruna,
Că doar nu tu, ci alții au greșit,
Alarma conștiinței a murit!...
Și cu nesaț iar savurezi, minciuna...

„Nu-i așa rău, că doar nu sunt eu primul,
Ce-o palidă minciună-a folosit...
Grave păcate nu am săvârșit!”,
Îți zici, iar firea veche îţi e stimul.

Așa se face că-ntr-o neagră clipă,
Atras subit de trista nepăsare
Cu cel viclean iar faci colaborare
Și de-al iubirii har, din nou, risipă!


De aceea vino, iute, azi la cruce,
Și la pământ, smerit, te pocăiește
Știind că Dumnezeu te mai iubește,
Și marea ta povară El o duce.


Să părăsești cu remușcări minciuna,
Spre-o viață nouă-începe să pășești!
Cu adevărul n-ai cum să greșești,
Ci sus în cer îți pregătești cununa!