M-am destrămat ca visul, ca un fir de fum,
În cârmuirea vântului, spre nicăieri,
Risipindu-mi viața pe-un lăturalnic drum,
Dar m-ai cules, Isus, prin cuante de-nvieri.

Încercuită în granițe terestre,
Tangențial Edenul mă-nfioară,
Iar e frunza-n rouă, iar dimineață este,
Iar sunt vinovată. Doamne,-a câta oară?

Îmi doresc, Stăpâne, zilele în care,
De mă-mbie pomul cu fructul lui oprit,
Eu, cu bucurie, stând în ascultare
Să-Ți regăsesc voia în ce-am făptuit.

Când se-arată raza zorilor, pieziș,
Să alerg săltând voios, la părtășie,
Să nu stau cu frică, ascunsă în frunziș,
Căci ce-aș putea oare să-Ți ascund eu Ție?

La Crucea Ta Isuse, învăț cântul nou
Scris cu note mari de lacrimi ca de sânge,
Reverberează-n suflet Dragostea-ecou,
Flacăra Iubirii care nu se stinge.

Când plouă cerul cu lacrimile-astrale,
Nu Te înduioșezi și nu le dai răspuns,
Cum grijuliu strângi lacrima din vale
Care stropește-altarul, Jertfa Ta, Isus.

Mi-ai plătit biletul, intrarea în Eden,
Când heruvimi lăsa-vor săbiile jos,
Îmi va fi brațul Tău leagănul sfânt, etern,
Te voi privi aievea, scump Isus Cristos.

Amin!