Ne pierdem vremea...
Ne pierdem vremea cu nimicuri
De parcă am fi pentru nimic.
Din viață strângem niște picuri
Fiindcă trăim doar câte-un pic.

Ne avântăm cu toată forța
Fără-a mai vedea spre cine,
Că-am lăsat deoparte Torța
Ce-avea drumul să-l lumine.

Nu mai știm cine suntem,
Nu ne mai păzim menirea...
Parcă Tată în cer n-avem,
Parcă n-ar fi Mântuirea...

Ochii-s lacomi și-adulteri,
Inima de Cer desparte,
Strângem „totul” nicăieri,
Neglijăm Cereasca „parte”...

Dragostea se ofilește,
Milă și îndurare nu-i,
Răutatea înflorește
Și nu-i pasă nimănui...

Împroșcăm cu „dosul mâinii”,
Rugăciunea se răcește,
La fel și „frângerea pâinii”,
Sufletul ne sărăcește...

Mincinosul proorocește,
Nu mai e „descoperire”...
Tânărul se poticnește,
„Bătrânii” dau în „orbire”...

Bunătatea se restrânge
Doar la „cel ce-i bun cu mine”
Și „șurubul” se tot strânge
Peste „facerea de bine”...

„Strângerile laolaltă”
Au „caracter religios”,
Nu mai sânt ca altădată;
„Părtășie cu Hristos”...

Nu plângem cu cei ce plâng,
Nu ne pasă de „nevoi”,
Nici de cele ne frâng...
Nu vedem că-i „vai de noi!”

Poate „vremea” e devină
Însă Domnu-I plin de har
Pentru cel ce vrea să vină
În smerenie la altar!

„Vremea este aproape” - acum
Hai să ne „venim în fire”,
Să apucăm pe-al Vieții drum,
Gata a întâmpina pe Mire!

07/03/2015*Ioan Hapca
(Zaragoza)