Se-aud cânturi de păsări care
Se bucură de-a soarelui căldură.
De ce e omul singurul ce pare
A fi cuprins în valuri mari de ură?

Atâtea flori pe câmp, pe orşiunde
Albinele şi fluturii se-adună…
Dar omul parcă-ntruna se ascunde
Şi Sorelui nu vrea să se supună

În lume mii de chipuri merg grăbite,
Culeg cu poftă florile ce pier,
Puţini sunt cei ce-adună flori menite
Să înfloreasca-acolo sus, în cer.

Şi încă este timp pentru acei
Ce vor să iasă astăzi la lumină…
Să dea deoparte spinii mari şi grei
În care-atâţia oameni se anină

Dac-am dori să fim mai curajoşi
Să ne ferim de paiele uscate,
Atunci vom răsări mai luminoşi
Cu flori mai vii şi mult mai parfumate

Tot ce ne trebuie acum este voinţa
E-aşa frumos, e soare, e lumină!
Acum e timpul să ne dăm silinţa
Să nu lăsăm o altă zi să vină

Căci mâine se prea poate să apară
Pe cer nori grei cu ploaie şi furtună ;
Vom regreta apoi că n-am ieşit afară
Pe-atunci când era cald şi vreme bună

Deci bine e să ascultăm Cuvântul
Acum când e vestit cu-atîta har.
Şi chiar de va veni vreodată vântul,
Noi vom avea provizii în hambar

De-om fi cu El, vom înflori mereu,
Vom fi-o grădină vie, minunată…
Şi sus se va aşterne-un curcubeu
Căci am trecut prin ploi, cândva, odată

Să nu stăm singuri, deci, pe câmpuri goale
Ci să-ndrăznim a ne urca pe stâncă ;
Căci doar aşa, al veşniciei Soare
Ne va păzi de valea cea adâncă!