A fost odat-un om bogat ce-avea doi fii în casă
Și pe-amândoi el îi iubea cu-o dragoste aleasă;
Însă-ntr-o zi, cel mic veni la el ca să îi ceară
Partea de-avere și cu ea să plece-n altă țară.
Dorea să plece undeva ca să-şi "trăiască viața",
Departe de căminul său, neascultând povața
Părintelui ce îi spunea să nu plece de-acasă
Că lumea-i plină de noroi și-i rea și nemiloasă;
Iar când părintele-i dădu averea cu durere
El strânse totul și plecă în lumea de plăcere.
Acolo duse-un trai murdar, o viață desfrânată
Destrăbălându-se-n plăceri, uitând că are-un tată
Ce l-a-nvățat că lumea rea e doar pelin în spume
Care aduce alt pelin de duhuri fără nume.
Trecu un timp și banii mulți ce el îi avusese
Se terminară rând pe rând la chefuri și la mese;
Tovarășii lui de desfrâu atunci când îl văzură
Că nu mai are niciun ban, pe loc îl părăsiră;
Iar când la urmă mai veni și-o foamete în țară
El se tocmi porcar la porci, de foame să nu moară.
Atât de jos ajunse-ncât chiar și din roșcovele
Ar fi luat, chiar de la porci, chiar de mâncau din ele! ...
*
Oh! . . ce batjocur-a adus bătrânului său tată
Și cât de mult îl aștepta cu fața-ndurerată...
Oh! . . cât de mult a rătăcit în lumea de păcate...
Eu mă întreb: cum a putut să facă-acestea toate? ...
Cum a putut batjocori prin faptele-i murdare
Numele tatălui bogat, iubirea lui cea mare? ? ...
Cum a putut, ne-nduplecat în lume să pornească
Lăsând în urmă-un tată drag și casa părintească? ? ...
Cum a putut zdrobi așa, o inimă de tată,
Plecând în lume, risipind averea-mbelșugată? ? ...
Cum a putut, el, care-avea atât belșug la tatăl
Porcar s-ajungă în pustiu, flămând și fără apă? ? ...
*
O... , Tatăl meu ce ești în cer, acolo-n slăvi sublime,
Mă plec acum în fața Ta cu-amar și cu rușine. .
Căci fiul cel risipitor plecat departe-n lume
Fiul acela sunt chiar eu, eu care-aveam un nume
De fiu al Tău ce viețuia cu Tine-n Casa Sfântă,
Nu de porcar rătăcitor spre groapa cea adâncă. .
Pierdut-am tot ce Tu mi-ai dat în lumea desfrânată,
Am rătăcit și-am fost porcar, flămând și fără apă;
O zdreanță doar e haina mea din haina-mpărătească
Ce Tu mi-ai dat când am plecat din Casa Părintească. .
Mă copleșesc vii amintiri când eu eram acasă,
Cât mă iubeai și cum stăteam la masa Ta aleasă;
Când mă știam copilul Tău și nu știam de grijuri,
Când nu umblam pe drumul rău, departe, prin pustiuri... .
Ohh! . . azi eu cad în fața Ta cu ființa mea întreagă
Și Te implor ca să mă ierți de viața mea pribeagă...
Știu c-am greșit în fața Ta și mi-e așa rușine. . ,
Dar vreau de astăzi să mă schimb, să fac doar ce e bine! . .
Și chiar ca rob de-aș fi primit de-acuma înainte,
Aș vrea cu Tine să rămân, în Casa Ta, Părinte! . .
Aici în Casa Ta găsesc o dragoste de Tată
Ce n-am gasit cât am umblat în lumea-ndepărtată; . .
Găsit-am numai oameni răi, fără de nici o lege
Și falși prieteni de pahar, setoși să mă prădeze...
Dar astăzi vin în fața Ta, îngenunchez în lacrimi,
Căci am ieșit din lumea rea de chin, amar și patimi;
De tot ce-am fost și ce-am făcut o, Tată sfânt, mă iartă...
De astăzi nu mai vreau nimic de Tin' să mă despartă,
Și vreau doar Ție să-Ți slujesc, ca rob al Tău de-acuma
Și-n Casa Ta vreau să rămân, aici, pe todeauna!
Să Te slujesc mereu cu drag, să-Ți cânt mereu iubirea,
Căci m-ai iertat, mi-ai dăruit prin Domnul mântuirea!