Sunt un castel cu zidul pe-alocuri dărâmat
de valul nestatornic în ţărmul lui bătând-
un boţ de humă arsă cu suflet prea mirat
de-atâta ritm ce bate în trupul lui plăpând.

Destinul ce mi-i dat îl port cum se cuvine
și-n Tine, Doamne, caut puterea şi-alinarea
căci pentru-ntregul cer ce azi îmi aparţine
mi-ai dat în dar tăria de-a mă lupta cu marea

Acestei vieţi în care am fost cândva sortită
de-a bea din cupa plină pelinul dar şi vin,
iar de-am greşit vreodată, eu, oaia rătăcită,
am regăsit lumina-n cuvântul tău blajin

Și-acum, în ceas de taină, precum o stalactită
mă scurg în mii de lacrimi şi Ţie mă închin.