Păstrează-n mine dragostea-comoară
Și ia-mi durerea nesupusei firi;
Privește-mi inima ca-ntâia oară,
Fii scutul meu, din zori și până-n seară
Și-ascultă ruga-n suflet și-n priviri!

Nu vreau să plâng cuvintele amare,
Să mă sfârșesc în zăpușeli* și ger;
Să mă-nvelesc cu lacrimi și uitare,
Să pasc zdrelit* doar ierburile-amare
Și ochii, stinși, să mi-i întorc spre cer.

Nu mă-nvoiesc la roua cu suspine
Și nu mă scald în balta decăderii.
Ascult, supus, tăcerile din mine
Să Te aud spunând: “Eu sunt cu tine!”
Căci Tu cunoști săgețile durerii.

Tu știi să-mi dai a Cerului cuvinte,
S-aduci pe bolta sufletului meu
Lumina împlinirilor preasfinte,
Cântarea zorilor cu dor fierbinte
Și Raza ce mă duce-n Empireu!

Privește-mi inima în largul mării,
Neprihănitul și cerescul vis!
Speranța vie, șoaptele chemării
Și drumul lung și greu al așteptării
Spre Casa pregătită-n Paradis!

Nu mă uita în Valea de ocară,
Adu-Ți aminte de credința mea
Și dă-mi, Te rog, Isus, o primăvară
Să uit dureri, și lacrimi, și povară
Și să m-ascund, pe veci, în viața Ta!


Florești, Cluj


*zăpușeală, zăpușeli = căldură mare și înăbușitoare; arșiță, zăduf.

*zdrelit = rănit prin julire, zdrobit, sfărâmat.