"Spune-mi tu, pe care te iubește inima mea..." (Cântarea cântărilor 1:7)


Spune-mi tu,
mai știi
visele de ieri,
anii cãlãtori,
drumuri și poveri?
Zorii mântuirii,
pâinile-aurite,
hainele iubirii,
cântecele sfinte?

Spune-mi tu,
mai știi
florile de-atunci,
cum vesteam Iubirea
Noilor Porunci?
Mângâiați de rouă
și de Cer priviți,
cu priviri de îngeri,
tineri, fericiți!

Spune-mi tu,
mai știi
unde suntem azi,
cum s-a ostenit
lacrima pe-obraz?
Cȃte încercãri
și lumini au curs
pe același drum
de iubire nins?

Toate,
toate-n viațã
trec,
se duc,
pe rȃnd:
primãveri curate,
veri înmiresmate,
toamne,-n ploi scãldate,
ierni, cu alb veșmȃnt!

Totul se destramã:
visuri, griji și fapte
și-alergarea noastrã
peste zi și noapte

Și rãmȃne-n urmã
ce-a fost rãu sau bine,
dragostea Luminii,
cȃntec ori suspine;
urã sau iubire,
bucurii sau lacrimi,
drumul vieții noastre
bun
sau plin de patimi.

Nimic nu e veșnic
pe pãmȃnt,
sub soare:
viața noastrã-i abur,
val, în marea mare.
Trupul ni se frȃnge
-bulgãre de tinã-
fie-n întuneric,
fie în luminã.

*

Dar tu știi
iubire,
știi cã visul nostru
nu se va sfȃrși:
într-o altã lume,
veșnic, vom trãi!
Vom vedea Iubirea
plinã de mister
cȃnd se va deschide
Ușa de la Cer!


Florești, Cluj