Uitând că viața este trecătoare,
De-nșelătoarea lumii-nvârtejire,
Cuprins, goneam robit, fără oprire,
Alunecând pe panta spre pierzare.

Pe-alocuri, lângă drum, găseam repere,
Frânturi de iad, rânjind deconspirate,
Știam că vor a mea eternitate,
Dar să mă-ntorc, nu mai găseam putere.

Și prieteni mă-ndemnau, cu insistență:
- Rămâi cu noi pe calea ne’ngrădirii,
Nu trebuie să tai elanul firii,
Noi îți promitem lux și opulență.

-Dar ce mă fac când cugetu-mi nu tace,
Înnăbușit, gemându-mi sub picioare?
Un tainic glas, menit să mă-nfioare,
Mă tulbură și nu-mi mai aflu pace!

-Conști’nța, hohoteau, cum ești în stare,
În timpul nostru-n basme a mai crede?
Noi trupuri suntem, numai, ce se vede,
Nimic mai mult, amice! Ți se pare!

Mă agățam de vorbele deșarte
Luptând să cred asigurarea oarbă,
Nesiguranța-n mine, sta să fiarbă,
Și teama mă cuprinse, ca de moarte.

Dar într-o zi, trecând prin partea noastră,
Un om purta, divină, o solie
Ce-aprinse-n mine-un crez, ca o făclie,
Iar eu privii spre bolta cea albastră.

Credință mai presus de rațiune
Cu ochi ce nu-s din carne pământeacă
Ci care văd lucrarea cea cerească
Și Îl percep pe-Acel ce e Minune.

Primii atunci, micuță, o scriptură
Și-n inimă o altfel de simțire
Dorindu-mi să trăiesc neprihănire,
După adevărata-nvățătură.

Și am aflat citind în sfânta carte,
De ce-s cuprins de-atâta fericire,
De pace revărsată și iubire:
Isus de osândirea-mi avu parte.

Tovarășii cei pomeniți, din lume,
Nebun, o vreme bună, mă numiră,
Dar ce contează cum mă socotiră,
Când eu am Alt Prieten să mă-ndrume?!

26.05.2015