Undeva, într-o căsuţă la o margine de sat
Stă măicuţa pe o bancă printre roşii trandafiri...
Ochii ei privesc spre zare-nlăcrimaţi de-atâta dor
Iar în poale ţine-o poză ce-i trezeşte amintiri...

Îşi apleacă-ncet privirea şi din nou priveşte chipul
Ce-i zâmbeşte dintr-o ramă veche-acum şi ponosită
Iar o lacrimă tresare... se desprinde cu-alte multe
Căci i-e dor... aşa de dor, de copila ei iubită...

Poate timpul e prea lung, sau e grea singurătatea
Ce apasă-atât de greu de când fata i-a plecat
Şi-a rămas doar ea în casa copleşită de-amintiri;
Ea şi florile din glastră ce de-acuma s-au uscat...

Soarele încet apune peste culmea unui deal
Şi trezită din visare se ridică suspinând:
"Va mai fi şi mâine-o zi... poate totuşi, va veni
Şi mă va găsi aicea cu iubire... aşteptând..."

E târziu şi este noapte... din căsuţa luminată
Se aude-ncet un glas dintr-o inimă aleasă:
"O, Părinte-al îndurării ocroteşte-mi Tu copila,
Fii cu ea pe drumul vieţii şi adu-o iar acasă!"

Vulcan
25-05-2015
Mary