Puiul


Într-o zi în miezul toamnei, printre bolovani şi stânci
Dintr-un cuib ridică capul, un puiuţ ce dă din brânci;

-Vreau să zbor! Strigă acesta, iar deodată, mama lui:
-Tu nu vezi? Frigul e mare! Şi nu eşti decât un pui!

Dar până să termine, mama lui de cuvântat
Ţanţoş şi cu pieptu-afară, el din cuib: Zbârrr!... a plecat...
.
Şi s-a dus... s-a dus departe, printre plopii 'nalţi şi goi
Iar din cuib zicea vrăbiuţa: Las că vine el 'napoi !

Însă lipsa experienţei, frigul şi cerul noros
L-au făcut să se îndrepte, ţintă spre pământ în jos.

Bietul pui! Şi-ale lui elanuri, au ajuns de-odată scrum
Când acesta a căzut, jos în praful de pe drum...

Dar trecând prin sat, cireada vitelor către păşune,
Una dintre vaci se-opriră, pusă fiind pe fapte bune.

Şi lăsând în urma ei, o "plăcintă călduroasă"
Puiul 'nost înfrigurat, s-a trezit din nou la viaţă.

O! Ce mare bucurie a simţit în piept sărmanul,
Însă după colţ privea, mult înfometat. Motanul!

Şi deodată 'ntinde puiul, aripile-i dezmorţite
Iară cât ai zice: peşte... motănelul mi-l înghite.

Puiul şi-a pierdut speranţa de-a zbura mereu cu-avânt
Iar în cuibul dintre stânci, nu s-a mai întors nicicând.

De aici putem şi noi, trage multe 'nvăţături
Necesare totdeauna. Ca şi cele din Scripturi.
.
Uneori luceşti în soare, alteori eşti dat de stânci
Uneori pluteşti pe mare, alteori prin văi adânci.

Nu toţi care-aruncă-n tine şi doresc să te lovească
Vor putea să-ţi facă rău, inima să îţi rănească.

Dar şi cei care vreun bine, vor să-ţi facă-n graba mare
Uneori întind cu scop, chiar colacul de salvare.

În tot răul e un bine şi-n tot binele-i un rău,
Stai la adăpostul care-i, făurit de Dumnezeu.