De e soare sau lună, căldură sau ger,
Pribegi prin străini căutăm,
O viaţă mai bună! Dar.... Cât de mizer, din al morţii ungher,
Ne macină lumea păgână.

Căutăm zile bune, lipsite de griji
Gonind prin abisul căutării,
Dar vai... prin aceste însuşiri,
Dădut-am părinţii uitării.

Plecaţi de la vatră, în urm-am lăsat,
Doi ochi, care plâng în tăcere,
O mamă, un tată, cu chipul brăzdat,
De anii cumpliţi, de durere.

În riduri ce timpul în feţe au brăzdat,
se vede-aşteptarea, suspinul şi dorul,
De cei pentru care ca jerfe s-au dat,
Să vină acasă copiii, odorul.

Trec zile în şir, ani la rând fără ştire,
Copiii de griji sunt lipsiţi,
Având bogăţii... şi comori... şi plăcere,
Uitării îi dau pe părinţi, pierzând cea mai scumpă avere.

Se sting!... Anii trec, scurtând fără milă viaţa,
Şi firul se rupe... ca şi-ntrun război
Iar bieţii copii, când se-ntorc înapoi,
Ar vrea să înnoade iar aţa...
Oh, de-ar putea, dar... firu-i prea scurt,
Se duce şi mama şi tata.

Ooo, voi copii, ce-aveţi părinţi acasă
şi vă aşteaptă să veniţi curând...
O floare, o vorbă bună, un cuvânt,
Un telefon care îl dai acasă,
E raiul pentru ei pe-acest pământ.
Nu amâna, căci mâine se prea poate,
Să i le pui pe toate pe mormânt.

de Cornel Gherasim.