Își plânge valul semețirea,
Puterea lui de-a-nainta,
Când țărmu-i sparge unduirea,
Se zbuciumă în el trăirea
Şi întristarea-i este grea,

Cine se înălța mai tare
Când vântu-n plete îi bătea?
Nu s-a gândit c-o să coboare
Și că va deveni uitare,
Când nemișcarea-o triumfa?

Nu s-a gândit! Privind spre dealuri,
Mult prea târziu a meditat,
Că orice val e luat de valuri,
Că în final se sparge-n maluri
Şi-n ape tulburi lepădat.

Învolburat și plin de spume,
Degeaba-şi plânge starea lui,
La fel ca omu-n astă lume,
Un individ fără de nume,
Căzut în colbul drumului.

Și părăsit de toți și toate,
Își leagă rănile plângând,
Câte hotare îl desparte
De veșnicie? Cine poate,
Ca să descrie al său gând?

Își plânge valu-nfumurarea
Căci din mândrie s-a trezit,
În ape line, privind zarea,
Ascultă susurul, chemarea,
Ce Dumnezeu a rânduit,

Își pleacă fruntea, lăcrimează,
Dar nu de suferinți! Acum,
S-a înnoit, cu mintea trează,
Știe că cerul îl veghează,
Căci a pornit pe un alt drum.

Și omul copiind smerirea
Ce-o vede-n luciul de smarald,
Îngenunchează sub privirea
Lui Dumnezeu și fericirea,
Îi umple sufletul de cald.

A înțeles că efemerul
E pragul înspre veșnicii,
Acuma, dezlegând misterul,
Îmbrățișează cu drag cerul,
Sub ploi de stele, în chindii!

14/07/2015, Barcelona- Lucica Boltasu