Mi-așez palma pe scoarța-ți-mbătrânită,
Parcă. . . oftezi de-atâta dor,
Sub mângâierea dorului din palmă,
Tresari, freamăți un suspin-izvor. . . încetișor.

-De ce-ați plecat cu toți de-acasă,
La brațul altor mame ce nu vă cunosc,
Pe care cresc alți prunci frumoși dar vouă
Chipul, vorba nu vi-o recunosc?

-De ce v-ați dus când grâul încă geme,
Sub greutatea spicului pe vatră,
Iar viiile pline de rod, așteaptă toamna,
Ca gustul mustului să vi-l arate?

-De ce v-ați dus când ceru-i înc-albastru,
Sub el în zbor se-alintă pescărușii,
Iar marea-nvolburată-n glas de bas
Își plimbă valurile-n scoici-căușii?

-De ce v-ați dus,
Că plânge pâinea-n țăsturi după voi,
Bunici, părinți cu-ochii-n poartă
Înnoadă rugi împleticindu-se-n nevoi?

-De ce v-ați dus așa departe,
Când: mări, oceane, țări, hotare grele-au tras
Între inimile voastre plânse,
Și între cei ce-acasă au rămas?

-S-aveți din toate cele, oriunde-ați fi
Copiii mamei atât de risipiți,
S-aveți sfânt-mulțumiri când v-așezați la masă,
Iar rugile fie-nnălțate-n cântare sfântă și aleasă.

-Din tricolor să vă croiți iia de-acasă,
Că nu e alta cu voi mai sinceră și mai aleasă,
În brâul Bibliei să vă încingeți viața,
Să-i înghițiți Cuvântul să Îi simțiți dulceața.

-Când ochii-i ridicați spre cer în mulțumiri,
Și când v-o merge bine, bine,
Copiii mei iubiți da-nstrăinați,
Aduceți-vă aminte și de mine. . .

18 iulie 2015
Sanda Tulics