-Nu te-am lăsat copilul meu,
Nicicând să simți prea tare,
Împovărarea, neputința,
Eu ți-am întins mâna-Mi zdrobită,
Te-am îmbrăcat în mantia credinței,
Ți-am fost - Salvare!

-Te-am luat de mână, ridicat,
Din valu-n care-ai înnoptat,
Iar plânsul, Eu ți l-am schimbat,
Într-un surâs de: Fiică de-Mpărat.

-Nu te-am lăsat să zaci în zgură,
Te-am scos din ''biciuirile cu ură'',
Din plânsul fără de nădejde,
Ce viața-n greu pecetluiește...

-Te-am ridicat pe brațu-Mi sfânt,
Te-am liniștit de greul - plâns,
Ți-am luat povara și ocara
Și ți-am lăsat ca zâmbet: primăvara.

-Pășeste-n urmă-Mi, sunt atâtea flori,
Ce-n rugăminți îți dau fiori,
Iar când ți-e greu... nu plânge, nu te speria,
Eu sunt prezent în viața ta.

-Zâmbește-nnaintând pe Cale,
Chiar dacă uneori e greu,
Adu-ți aminte ... cum era în vale
Și cât am plâns de dorul tău...


''Ți se-amurgise-n suferință''
Și întristată, spre cer Mă căutai:
-Mai este Doamne cu putință,
(Așa, mereu Mă întrebai)
Să fiu și eu cu Tine-n rai?

-Copila mea,
Pe Calea-n care Eu te-am pus, este speranță
Și muguri verzi-ți zâmbesc în față,
Sunt semnele nădejdii sfinte,
Sunt ale Domnului, cuminți - cuvinte.

-Rămâi pe Cale, nu te-ntoarce,
La ce în lume ai lăsat,
Că tu nu ști când voi veni
Să te adaug cerului înalt...

-Pășește-n: dragoste, lumină,
Cu sufletul încredințat în bine,
Zâmbește-Mi dulcea-primăvară,
Din care ți-am făcut coroană,
Așteaptă-Mă-mbrăcată-n alb,
Să te pețesc Mireasă
În ceruri să te am, Acasă!

5 august 2015
SandaTulics