Judecătorilor mei...

„An de an, an de an,
Bate vântu-n grâu, pe lan,
Spic de spic se ține-n vânt,
Care-i singur, cade frânt... ”

Cine-a scris, nu am notat,
Însă, eu am completat:

Câte-un spic a obosit,
Fiindcă vântul s-a-ntețit
Și-a căzut lat, la pământ,
Că-i sădit în primul rând.

Cade câte-un spic pe jos,
Chiar de este în Cristos.
Spicele din primul rând,
Sunt mai expuse la vânt.

Cele ce sunt ocrotite
Și de vânturi mari, ferite,
Judecă spicul căzut,
Că nu este priceput...

Că nu este în credință,
Că trăiește-n neputință...
Zic, că trebuie lăsat,
Unde vântul l-a culcat...
Până când s-o ridica,
Numai prin puterea sa...

Este greu să-ntinzi o mână,
Să ridici spice căzute...
Asta o pot face numai,
Inimile pricepute.

Este câte-un spic mai singur,
Că așa i-e hărăzit...
Și oriunde-a mers, prin lanuri,
Nicăieri n-a fost primit...

Că nu are nici o fală...
Că nu este un succes,
Că nu are multă școală...
Nu prezintă interes! ! !

Că face lanul de râs...
Că familia lui, toată,
Nici nu umblă cu Isus...
Și că spicele-copii,
Au făcut numai prostii...

Tu, care te crezi puternic,
Că-n picioare stai mereu,
Că ești sfânt și ești cucernic,
Nu te temi de Dumnezeu?

De-ar veni-n rafale, vântul,
Peste viața ta acum,
N-ai îmbrățișa pământul,
Ai fi tu cumva mai bun? ?

Ai ceva ce n-ai primit,
De te crezi deosebit?
Nu vrei tu să încetezi?
Vrei să nu mai comentezi? ?

Poate Domnul vrea să vadă,
Unde e credința ta
Și-o să facă o rocadă,
Să te pună-n starea mea...

Spic ce comentezi într-una,
Dac-ai fi în locul meu,
Nu ți-ar fi la fel de greu?

O zicală-mi vine-n minte,
Este scrisă-n cartea Sa
Noi cu toți, să luăm aminte,
Că avem ce învăța:

„Cine crede că e tare,
S-aibă grijă la picioare!”

S-ar putea și el să cadă...
Printre spice, la pământ,
Nici un spic să nu îl vadă,
În rafalele de vânt...

Și-atunci singur, singurel,
Va-nțelege că e greu
Când te bate vântul tare
Să te ții de Dumnezeu!

Și în loc de judecată,
Critică și defăimare,
Să ridice spic ce cade
Și să-l țină în picioare!

Mihăiță Ana.