Și în sfârșit, sub picurii de ploaie,
Ne răcorim iar mințile pătate,
Iar hainele murdare de noroaie,
Le curățește fiecar-cum poate.
Mai de rușine, de nevoie, omul,
Sub flamura Stindardului din slavă,
Încearcă să dea roade ca și pomul
Și paiele să schimbe în otavă.

Nu că-i ușor așa o transformare,
Din noi putere nu se va-mplini,
Ci doar prin forța sfântă, creatoare,
Metamorfoza o vom dobândi.
Înfășurați în mantia rușinii,
Ascunși sub flamuri false, tot dăm ghes,
Schimbare-am vrea să-nceapă cu vecinii
Și noi apoi, căci n-avem de ales.

Ce e mai grav, curajul ne lipsește
Și mărturia-i slabă, mai nu e,
Când Dumnezeu aceasta pedepsește,
Ne lamentăm și ne-ntrebăm "de ce".
Și cade ploaia binecuvântării,
Dar omul e potrivnic, firea lui,
Refuz-ades procesul transformării,
Nu vrea s-asculte glasul Duhului.

Așa trec anii peste omenire,
Mai ieri copii, azi tineri sau bătrâni
Și ne-am dori să ne venim în fire,
Să nu avem la cârmă doi stăpâni.
S-alegem pentru totdeauna locul,
În care vom pleca spre veșnicii,
Căci nu ne va-nsoți atunci norocul,
Ci ce optăm acum cât suntem vii.

Desigur, toți am vrea în rai cu Domnul,
Dar dacă recunoaștem cum trăim,
Realizăm că ne-a cuprins des somnul
Și am uitat măcar să mulțumim.
Să mulțumim că Dumnezeu Yehova,
Ne-a binecuvântat cu-al Său Cuvânt,
Cel Întrupat, de-asemenea și Slova,
Ce ne vorbește clar prin Duhul Sfânt.

Și încă ceva, ce ne dă speranță:
Când S-a-nălțat Isus la ceruri, El,
Ne-a dat Mângâietor, un Duh de viață,
Așa de mult iubit-a Sfântul Miel!
Acuma noi, să ne trezim cât încă
Mai este har, căci Domnul va veni,
Ne vom trezi în valea cea adâncă
Și prea târziu, mult prea târziu fa fi!

19/08/15, Barcelona- Lucica Boltasu