Cȃte zile irosite,
Cȃte vorbe fără har,
Cȃte fapte negȃndite,
Cȃte lucruri în zadar;

Cȃte drumuri fără viață,
Cȃte clipe zbuciumate,
Cȃte scopuri ca o zdreanță,
Cȃte lacrimi destrămate;

Cȃte suferinți nespuse,
Cȃte visuri ne-mplinite,
Cȃte căutări apuse,
Cȃte inimi despărțite;

Cȃtă falsă-nfățișare,
Gelozie, și minciună,
Și trădare, și iertare,
Și-ntuneric, și lumină;

Cȃtă trudă-ncrȃncenată,
Cȃte doruri așteptate,
Cȃtă muncă-nlăcrimată,
Cȃte gȃnduri nechemate;

Cȃtă luptă pentru bine,
Cȃtă luptă pentru rău,
Cȃtă luptă pentru “sine”,
Cu, sau fără Dumnezeu!

Cȃte rugi neascultate,
Cȃte false-ndreptățiri,
Alergări întortochiate,
Și căderi, și regăsiri!

Cȃtă ură vinovată,
Cȃtă dragoste pustie,
Cȃte semne, cȃtă ceartă,
Cine ar putea să scrie?


II

Doamne, iartă viața scursă
Fără rodul căutat,
Iartă calea noastră, ninsă
De ispite și păcat!

Suntem pradă neputinței
Și pe cȃmpul neumbrit,
Floarea gingașă-a credinței
Ȋn noroi s-a ofilit!

Și, din nou aceeași cale
Și-alte zile irosite,
Și-alte chipuri, și-alte oale
Sparte, frȃnte, necinstite:

Cȃnd? Ne întrebăm într-una,
Va-nverzi al vieții pom?
Cȃnd s-o risipi furtuna
Frămȃntărilor din om?

Cȃte zile de-ntrebare?
Cȃte semne vor mai fi?
Cȃnd vom înțelege oare?
Cȃnd va fi aceea zi?

Cȃnd ne vom trezi din noapte?
Cȃnd ne vom trezi din vis?
Au murit acele șoapte
Ce-au venit din Paradis?

Cȃnd vom înțelege Taina
Dragostei adevărate?
Cȃnd vom lepăda, noi, haina
De păcat și răutate?

Cȃnd ne vom întoarce-acasă
Cu iubire și-adevăr?
Cȃnd vom sta la Sfȃnta Masă
Cu privirile spre cer?

Cȃnd se va deschide-n lume,
Fără patimi și apus,
Dulce,-a inimii fereastră,
Ȋn lumina lui Isus?


III

Știm, au fost și timpuri bune,
Zile care n-au durut,
Ȋnsă, Doamne, ce puține
Și ce repede-au trecut!

Vino Tu în viața noastră,
Dă-ne sfȃnta bucurie,
Fă-ne-a inimii fereastră
O lumină caldă, vie!

Fă-ne calea vieții, toată,
Fără zile irosite,
Fără gȃnd și faptă moartă,
Fără amintiri urȃte!

Tu ne știi, ne știi în toate,
Știi ce suntem pe pămȃnt:
Iartă gȃnduri și păcate
Ca un Tată bun și Sfȃnt!

Răul ne-a ieșit în cale
Cu putere îmbrăcat
Și în păcătoasa Vale
Ne-a lovit și înșelat.

Și-am băut din plin paharul
Cu amestecul de vină,
Și ne-am depărtat de harul
Și cărarea de lumină.

Am greșit! N-avem cuvinte!
Dar, în mila Ta de Tată,
Azi, primește-ne, Părinte,
Și-n iubirea Ta, ne iartă!

Doar Tu știi s-aduci lumina,
Tu-nverzești al vieții pom,
Tu poți risipi furtuna
Frămȃntărilor din om!


IV

Unde să ne ducem, Doamne,
Cȃnd e frig, sau este cald?
Cȃnd ne este sete, foame,
Sau, în noi dorințe ard?

Unde s-alergăm? La cine?
Ȋn nevoi și-n întristare,
Cȃnd ispita-n foc ne ține
Și ne afundăm în mare?

Unde să ne ducem, Doamne?
Ce găsim pe-acest pămȃnt?
Doar Tu ești a vieții Poartă
Și-al Iubirii Legămȃnt!

Doar Tu ai Cuvȃntul Vieții,
Doar la Tine-i biruința,
Și lumina dimineții,
Și puterea, și credința!

Tu ești Binecuvȃntare,
Doamne, pentru orișicine,
Mȃntuire și Iertare,
Și Izvorul viu, și Pȃine!

Tu ești Pacea și Iubirea,
Creator desăvȃrșit,
Tu ești Ȋnsăși Nemurirea
Din Eternul Ne-nceput!


V

Cine n-ar dori să vadă
Cum a fost din lut creat
Și deplin să înțeleagă
Universul minunat?

Inima în noi suspină
După Timpul Absolut,
După Ţara de Lumină,
După Raiul cel pierdut!

Nu voim îndreptățire,
Bani și case, pe pămȃnt;
Ne e dor de-a Ta iubire
Și de Sfȃntul Legămȃnt!

Ne e dor de bunătate
Și de liniștea iubirii,
De cȃntările uitate
Și Limanul fericirii!

Ne e dor de primăvară,
Și de munți, și de cȃmpie,
De bunicii de la țară,
De-a noastră copilãrie.

Și de chipurile toate
Ce-n trecut le-am întȃlnit;
Jocuri fără de păcate
Și cireșul înflorit.

Ne e dor de pacea nopții
Și parfumul din livadă,
Și de roua dimineții,
Și fȃntȃna din ogradă.

Ne e dor de noua viață,
De iubire și lumină,
Și de Sfȃnta Dimineață
Cu prezența Ta divină!

Ne e dor de frați și fii,
De părinți, de toți ce nu-s;
Doamne, cȃt mai suntem vii
Ne e dor de Paradis!


VI

Știm că ne aștepți Părinte
Cerul, iarăși L-ai deschis,
Să ne-mbraci cu haine sfinte
Ȋn al doilea Paradis!

Și să ne descoperi, Doamne,
Fața Ta, și-a Ta lumină,
Cerul Nou, și-acele Taine
Din cereasca Ta Grădină!

Fă-ne vrednici de-al Tău Nume,
Fă-ne vrednici de Iubire,
Fă-ne vrednici de-a Ta lume
Și de Rai, și mȃntuire!

Să ne-ntoarcem în Grădina
Unde fost-am așezați,
Unde am primit lumina
Cȃnd am fost din lut creați!

Căci în sufletele noastre
Tu ai așezat un dor
Ce se ‘nalță peste astre
Ca un foc mistuitor!

Și în nopțile cu lună
Cȃnd privim la cer, uimiți,
Ne dorim o veste bună:
Că vom fi de Cer primiți!

Că ne vom întoarce-acasă
Ȋn veșmȃntul mântuirii,
Că vom sta și noi la masă,
Toți, în Casa Fericirii!


VII

Dă-ne har și-nțelepciune
Și curaj pe noua cale,
Cȃntărește viața noastră
Ca făptură-a mȃinii Tale!

Deschide-ne ochii minții
Și prin Fiul Tău iubit,
Să-nțelegem, cu toți sfinții
Ce ne-așteaptă la sfȃrșit!

Ascultă-ne ruga, Doamne,
Nu Te depărta de noi,
Fii Lumină pe cărare
Pȃnă-n ziua de apoi!

Vrem să Te urmăm pe cale
Și cu lacrimi, și surȃs,
Să-Ți aducem osanale
Cu-acel dor de Paradis!

Te rugăm frumos, Părinte,
Să conduci Tu viața noastră,
Doar spre Cer s-avem deschisă
Scumpă-a inimii fereastră!

Să fim OAMENI cu credință,
Fără zile irosite
Și pe Calea Mȃntuirii,
Suflete de Cer dorite!


Florești, Cluj