Neademenit de toamna care bate
în sufletu-mi cu lacăte închis
eu mă-nfăşor în aşternut căci, poate,
ea va pleca că uşa n-am deschis.

Dar bate, insistentă bate
cu degetul încovoiat pe lemn.
Şi mă frământ în patul cald şi moale;
să mă trezesc nu am deloc îndemn.

De insistenţa ei supărătoare
eu mă cobor din vis şi aşternut
şi-n ochiul ferestruicii cu zăvoare
pândesc să văd de nu s-a răzgândit.

Ea tot acolo stă... ca o fantasmă
înveşmântată-n roşu-ruginiu.
Cu sine ea aduce o mireasmă
de roade coapte prinse-n al ei brâu...

Vreau bogăţia sa de roade coapte,
dar nu doresc a ei melancolie.
Parfumu-i dulce-amar să mă îmbete,
dar frig şi ploi nu îmi doresc să vie.

Şi totuşi, înţeleg că fără toamnă
al vieţii ciclu n-ar mai fi întreg.
De aceea, vino ruginie doamnă,
şi-mi iartă, Doamne, gândul meu vitreg!

Galati, 1 Septembrie 2015,
Cristina Magdalena Francu