Pământ brăzdat de lacrimi, tărâm al exilării,
Ah, oare, câte lacrimi mai smulge-vei, pizmaş...?!
Căci truda şi sudoarea-n blestemul condamnării
Robit-au fără milă sărmanii chiriaşi.

Sub razele de soare ai înălțat talazuri
Şi lavă de vulcani mocnit-ai în ascuns,
Puhoaiele urgiei pecetluit-au soarta-ți
Când nebunia groazei şi morții te-a pătruns.

Te-ai răzvrătit, tacit, sub gemetele-osândei,
Creație milenară a Marelui Stăpân,
Căci ura şi războiul pătat-au frumusețea-ți,
Nesäbuința lumii te-a condamnat hain.

Cât sânge de martiri bătătorit-a fruntea-ți,
Iar palmele murdare, câte suspine-a strâns
Şi câte doruri mute înăbuşit-ai falnic
Când adunat-ai vina ce epocile-au strâns...?!

Eşti martoru-acuzării-n procesul de pe urmă,
Da'-mpărtăşi-vei soarta cu omul condamnat;
Urgiile din urmă îngenunchia-ți-vor bolta
Şi judecat vei fi, de făr'delegi pătat.

Căci noi purtăm nădejdea de-o Patrie mai bună,
De-o Țară fără lacrimi şi fără despărțiri
Şi-un nou Regat, în care dreptatea n-o s-apună,
Iar Dumnezeu, cu slavă, pe veci va-mpărăți.

Te-om părăsi, o, Terra, zburând spre nemurire
Şi dorurile noastre s-or împlini-nmiit,
Căci nu mai este mult, iar la a Sa vestire,
Un nou pământ şi-un nou cer, pe veci, vor răsări.

Amin