Ultima îmbrăţişare de Toamnă

Pe potecuţa-n stropi de rouă
Sub lacrima de toamnă nouă
De dimineaţă-n spre livadă,
Stau două frunze la pământ
Ce-şi fremătaseră prin cânt
Că vreau alături, ca să şadă.

Şi-au reuşit, ca să-nţeleagă
Căci după ce o vară-ntreagă
Pe-aceiaş ramură-au cântat,
Se vede că-i grea despărţirea
Când toamna atestă ruginirea
Sub vântul ce le-a-mprăştiat.

N-am vrut în cale ca să mătur
Dar încercat-am, să le-nlătur
Sub talpă să nu le strivesc,
Dar ele-s strânse amândouă
Prin stropii de cristal în rouă
Liant prea sfânt ce le unesc.

Şi-astfel privind, atent la ele
Sub stropii ce le ţin proptele
Un gând zboară cu-nfrigurare
La ipoteza cea mai sumbră:
Poate că-i ziua cea din urmă,
Poate că-i ultima îmbrăţişare.

Cum toate vin şi toate pleacă
Lipite parc-ar vrea să treacă
De pragul iernii-n primăvară,
Când apărute iar pe-un ram
Pentru-a-şi începe, un alt an,
Cânta-vor în freamăt de vară.

Flavius Laurian Duverna
19 octombrie 2015