M-am cufundat...

M-am cufundat în smerenie
Să-i văd năzuințele...
Și-am lăsat apoi să steie
Ascunse în ea dorințele
De-a fi doar o mică scânteie
Când ard conștiințele...

M-am cufundat în bucurie
Să-i explorez adâncimile...
Și-am luat doar o mică crâmpeie
Dintre toate lacrimile
Care-avânt doreau să-mi deie
Spre-ai cuceri înălțimile...

M-am cufundat puțin în tristețe
Să-i explorez patima...
Și-am plecat cu-o mână de justețe
Să-mi împac cumva inima
Tânjind după lucruri mărețe,
Când tristeții-i era victima...

M-am cufundat în liniștea profundă
Să-i aflu pacea ei adâncă...
Simțit-am cum a păcii undă
Mă ridica spre-un vârf de Stâncă
Dar n-am lăsat-o să îmi tundă
Neliniștea ce încolțea încă...

M-am cufundat și-n tăcere
Să-i cunosc înțelepciunea...
I-am furat un strop din miere
Să-mi mai ung deșertăciunea
Când cu mare complăcere
Mă hrănește întinăciunea...

Și în lume m-am cufundat,
Să-i explorez plăcerile...
Bezmeticele-i vicii mi-au înfundat
Simțirile vii și toate cărările
Și-am ajuns de neconfundat
Între ce-i ce-și prăpădeau viețile...

Vai, în lumea aceasta, nu am aflat
Nimic statornic și etern...
Otrăvuri cu miez delicios camuflat,
Fascinante în drum ți se-aștern
Să le-apuci „așa, pe nerăsuflat”
Ca să-ajungi cu ele-n infern...

M-am cufundat în căutarea menirii
Îngrozit de ce mă așteaptă....
„Vai, vai! Care-o fi rostu-omenirii,
Căci spre moarte se îndreaptă?!”
Și-atunci, filele Sfinte-a Scripturii
Mi-au dat „inimă înțeleaptă”;

Creatorul meu E veșnic
Și-I veșnic Omniprezent,
Din veci în veci Atotputernic,
Măreț, Minunat și Omniscient...
Și Îndurător cu orice nemernic
Ce-L primește conștient

Pe El: Viața și mișcarea,
Și Cel a toate Creatorul...
Pe El; Grațierea și Împăcarea,
Domnul și Izbăvitorul...
Ușa Eternului, Rostul Vieții, Calea...
Nădejdea și Viitorul...

19/05/2012*Ioan Hapca
(Zaragoza)