O fabulă sună așa,
Ca și o conversație
Cedru, spinului i se plângea
Cu mare agitație...

Cedru era jos la pământ
Lovit de o furtună,
Iară măceșul lângă el,
Nu avea nici o urmă...

"Cum se poate, vreau să știu",
Zise-n grabă cedru -
"Cum de ai rămas tot viu,
Și așa integru?

Noi cedrii, toți la pământ,
N-a rămas niciunul...
Voi, măceșii, nu v-ați rupt,
Toți sunteți ca unul."

Atunci măceșu-i zâmbi
Și începe-a-i spune:
"O, cedrule, e un secret
Ce vreau a ți-l spune.

Când vin furtuni și vijelii
Noi ne plecăm anume...
Ne plecăm jos la pământ
Când vine-un vânt cu spume.

Noi ne lipim așa de jos,
Ne place umilința...
Nu ne ținem capul sus,
Și vine biruința.

Voi cedrii, nu vă aplecați
Și când furtuna vine,
Din rădăcină spulberați
Furtuna vă răpune."

O, frați iubiți, povestea lui
Adesea e și-a noastră,
Smerenia-i salbă de drum
Pentru virtutea noastră.

Și mai ales în vijelii,
Mai ales în furtună,
Să nu ne arătăm eroi
Fără-a lui Isus mână.

Ci să ne aplecăm ființa
Pân'-acol' la pământ
Și să cerem îndurare
Pe genunchi în rugi oricând.

Nu știm ce va aduce ziua
Și-n ce fel vom fi-ncercați;
Fraților, prin umilință
Mulți vor fi eliberați.

Numai cei smeriți în viață
Vor primi de sus îndemn,
Cum să își salveze viața
Prin prigoane fel de fel.

Mulți viteji mai dau năvală
Și se cred ca și scăpați
Și apoi se pierd în valuri
Și nu mai pot fi liberați.

Când te pleci cu umilință,
Îi lași loc și lui Isus
Cum El scrie biruință
Nu-s cuvinte-aici de spus.

Azi, mândria lasă urme
Mari și grele-n adunări
Rupe biserici în două
Și îmbie-n dezbinări.

Cei ce poartă-această haină
În curând vor fi zdobiți
În vremea de încercare
Care trece printre sfinți.

Când vezi că se năvălește
O furtună-n casa ta,
Nu gândi că o oprește
Vorbele și firea rea;

Ea se-ațâță tot mai tare,
Și de nu ești umilit,
Vezi și răni, și încercare;
Diavolul a biruit.

Dar îmbracă umilința
Și din frumusețea ei
Vor curge râuri de viață
Pentru tine și ai tăi.

Și-n biserici se arată,
Și-aici, rănile ei dor
Dă din mâini și poruncește
Fără-al dragostei fior.

N-are milă cel ce-o-mbracă
Pierde harul cel mai sfânt
Firea mândră se arată
Pe la slujbe, rând pe rând.

Dar de vine umilința,
Și cel ce-i cu ea-mbrăcat,
Se fac vindecări și semne
Tot poporul e udat.

Curg și lacrimi de căință
Și se fac eliberări;
Vine harul de credință
Doamne, bine-i în popor!

Glasul Domnului răsună
Și vestește răspicat:
"Cumpărați această haină,
Lepădați orice păcat."

Umilința este salba
Ce ne scoate-nvingători,
Iar mândria ne dă afară
Din al Domnului popor.

Ia priviți în cursul vremii,
Câți cedrii au mai căzut...
Căci s-au văzut mari, puternici,
Dar Domnul i-a părăsit.

Nu-i frumoasă umilința
Însă, în esența ei?
Îți dublează biruința
Când vor fi norii mai grei.

Când vom fi cu Domnu-alături
Vom uita de umilinți
Vom cânta cântarea nouă
Ce se cântă printre sfinți.
amin